Drones seemed to come out of nowhere, sexy as the latest iPhones and armed to kill. They were all-seeing eyes in the sky (“a constant stare,” as drone promoters liked to say) and surgically precise in their ability to deliver death to evildoers. Above all, without pilots in their cockpits, they were, in terms of the human price of war (at least when it came to the lives that mattered to us), cost free. They transformed battle into a video-game experience, leaving the “warriors” – from pilots to generals – staring at screens. What could possibly go wrong?
As it happened, so much went wrong. It often proved hard for the drone operators to tell what exactly they were seeing on those video feeds of theirs and mistakes were regularly made. In addition, drones turned out to kill with a remarkable lack of discrimination, while putting whole rural populations that fell under Washington’s robotic gaze into a state of what, if they had been American soldiers, we would have called PTSD. Worse yet, as recent events in Yemen indicate, drones proved remarkably effective weapons not in staunching terror outfits but in spreading terror, and so became powerful recruitment tools for extremist groups. In rural societies repeatedly attacked by the grimly named Predators and Reapers, the urge for revenge was apparent.
Drones were, that is, terror instigators. Everywhere they were sent by the last two administrations to pursue campaigns of “targeted killing” (i.e. assassination) and “signature strikes” (on suspicious patterns of “behavior” on the ground below, as judged by video from thousands of miles away), extremist groups have grown, societies have fragmented, and things have, from Washington’s point of view, gotten worse. In the process, they turned the White House with its secret “kill list” and its “terror Tuesday” meetings into a den of assassins, the CIA into assassination central, and the president into an assassin-in-chief. The drones even took an unexpected tollon their pilots waging a theoretically cost-free war.
From the point of view of drone proponents, one curious thing did go right, however – not in Pakistan or Afghanistan or Iraq or Yemen or Somalia, but here at home. Even though Americans in multiplexes had for years sided with human rebels against the inhuman gaze of robots on the prowl, they now backed the robots, as opinion pollsshowed, in part because their reputation here remained remarkably untarnished by their dismal and destructive track record in the distant backlands of the planet.
Now, another kind of “gaze,” another form of “constant stare,” has fallen on the drone and it comes from the least robotic of places. In his new book, A Theory of the Drone, French philosopher Grégoire Chamayou has taken a fresh look at the radically new form of warfare wreaking havoc on fundamental human categories, whether of war, legality, or sovereignty. It’s a fascinating effort to deal with a weapons and surveillance system that turns out not to have arrived out of the blue at all. Today, TomDispatchoffers a taste of Chamayou’s original approach, presenting two early chapters from his book on how the drone entered our world and transformed the classic “duel” between warriors into a “hunt” in which an all-seeing, lidless eye-in-the-sky searches out distant humans below as its “prey.” In the meantime, the warriors of the past are, as Chamayou writes, morphing into the executioners of the twenty-first century. It couldn’t be a grimmer tale of post-modernity. Tom
Manhunters, Inc.
How the Predator and Extra-Judicial Execution Became Washington’s Calling Cards
By Grégoire Chamayou
The following is slightly adapted from chapters two and three of Grégoire Chamayou’s new book, A Theory of the Drone, with special thanks to his publisher, the New Press.
Initially, the English word “drone” meant both an insect and a sound. It was not until the outbreak of World War II that it began to take on another meaning. At that time, American artillery apprentices used the expression “target drones” to designate the small remotely controlled planes at which they aimed in training. The metaphor did not refer solely to the size of those machines or the brm-brm of their motors. Drones are male bees, without stingers, and eventually the other bees kill them. Classical tradition regarded them as emblems of all that is nongenuine and dispensable. That was precisely what a target drone was: just a dummy, made to be shot down.
However, it was a long time before drones were to be seen cruising above battlefields. To be sure, the idea dates back quite a while: there were the Curtiss-Sperry aerial torpedo and the Kettering Bug at the end of World War I, and then the Nazi V-1s and V-2s unleashed on London in 1944. But those old flying torpedoes may be considered more as the ancestors of cruise missiles than as those of present-day drones. The essential difference lies in the fact that while the former can be used only once, the latter are reusable. The drone is not a projectile, but a projectile-carrying machine.
It was during the Vietnam War that the U.S. Air Force, to counteract the Soviet surface-to-air missiles that had inflicted heavy casualties on it, invested in reconnaissance drones nicknamed “Lightning Bugs,” produced by Ryan Aeronautical. An American official explained that “these RPVs [remotely piloted vehicles] could help prevent aircrews from becoming casualties or prisoners… With RPVs, survival is not the driving factor.”
Once the war was over, those machines were scrapped. By the late 1970s, the development of military drones had been practically abandoned in the United States. However, it continued elsewhere. Israel, which had inherited a few of these machines, recognized their potential tactical advantages.
In 1973, the Israel Defense Forces (IDF), facing off against Egypt, ran up against the tactical problem of surface-to-air missiles. After losing around 30 planes in the first hours of the Yom Kippur War, Israeli aviation changed its tactics. They decided to send out a wave of drones in order to mislead enemy defenses: “After the Egyptians fired their initial salvo at the drones, the manned strikes were able to attack while the Egyptians were reloading.” This ruse enabled Israel to assume mastery of the skies. In 1982, similar tactics were employed against the Syrians in the Bekaa Valley. Having first deployed their fleet of Mastiff and Scout drones, the Israelis then sent out decoy planes that were picked up by enemy radar. The Syrians activated their surface-to-air missiles, to no effect whatsoever. The drones, which had been observing the scene from the sky, easily detected the positions of the antiaircraft batteries and relayed them to the Israeli fighter planes, which then proceeded to annihilate them.
The drones were used for other purposes as well:
“Two days after a terrorist bomb destroyed the [U.S.] Marine Barracks in Beirut in October 1983, Marine Commandant Gen. P.X. Kelley secretly flew to the scene. No word of his arrival was leaked. Yet, across the border, Israeli intelligence officers watched live television images of Kelley arriving and inspecting the barracks. They even zoomed the picture in tight, placing cross hairs directly on his head. Hours later, in Tel Aviv, the Israelis played back the tape for the shocked Marine general. The scene, they explained, was transmitted by a Mastiff RPV circling out of sight above the barracks.”
This was just one of a series of minor events that combined to encourage the relaunch of American drone production in the 1980s. “All I did,” confessed Al Ellis, the father of the Israeli drones, “was take a model airplane, put a camera in it, and take the pictures… But that started an industry.”
At this point, however, the drones were simply machines for intelligence, surveillance, and reconnaissance. They were just eyes, not weapons. The metamorphosis came about almost by chance, between Kosovo and Afghanistan, as the new millennium began. As early as 1995, General Atomics had invented a new remote-controlled spy plane prototype, the Predator. Despite its disquieting name, the beast was not yet equipped with claws or teeth. In Kosovo, where it was deployed in 1999, the drone limited itself to filming targets and illuminating them by means of lasers, allowing the F-16 planes to strike.
But it would take a “‘different kind of war’ to make the Predator into a predator.” No more than a few months before September 11, 2001, officers who had seen the Predator at work in Kosovo had the idea of experimentally equipping it with an antitank missile. Writes Bill Yenne in his history of the drone, “On February 16, 2001, during tests at Nellis Air Force Base, a Predator successfully fired a Hellfire AGM114C into a target. The notion of turning the Predator into a predator had been realized. No one could imagine that, before the year was out, the Predator would be preying upon live targets in Afghanistan.”
Barely two months after the outbreak of hostilities in Afghanistan, George Bush was in a position to declare: “The conflict in Afghanistan has taught us more about the future of our military than a decade of blue ribbon panels and think-tank symposiums. The Predator is a good example… Now it is clear the military does not have enough unmanned vehicles.”
The Principles of Manhunting
“Individual will research and incorporate current manhunting experiences and procedures in order to provide an educational forum for manhunting issues… Must possess a SECRET level clearance and be able to obtain a TOP SECRET/SCI security clearance.”
– Job description for a special operations manhunting program analyst in an advertisement published by the military contractor SAI in 2006
In 2004, John Lockwood set up a website called Live-Shot.com. The idea was at once simple and innovative. By subscribing online for a few dollars, the Internet surfer could become a “virtual hunter.” Thanks to a camera fixed to a mobile forearm, itself connected to a remote control device, one could, without stirring from home, shoot live animals let loose for the occasion on a ranch in Texas.
When it made the news, there was a rush to condemn it. The editor-in-chief of the magazine Outdoor Life, acknowledging the profound “ethical problems” that such a venture presented, set out a fine definition of what hunting meant for him: “To me, hunting isn’t just about pulling the trigger on an animal. It’s about the total experience… Hunting is about being out there, not about pulling the trigger with the click of a mouse.”
A Wisconsin lawmaker took up the theme, giving the definition a strangely environmentalist twist: “To me, hunting is being out in nature and becoming one with nature.” Even the extremely conservative National Rifle Association expressed its opposition, joining with the American Society for the Prevention of Cruelty to Animals in an unusual alliance: “We believe that hunting should be outdoors and that sitting in front of a computer three states away doesn’t qualify as ‘hunting.’” A Houston police officer was even more adamant, saying, “It’s not hunting. It’s killing… Someone gets a computer and pushes a button and something dies for no reason.”
Lockwood protested, claiming that his foremost purpose had been to allow handicapped people who were passionate about hunting to indulge in their favorite pastime and mentioning an American soldier in Iraq who had thanked him for offering such a fine opportunity, saying that he had no idea when he might be able to go hunting again. But it was all in vain. Hunting online was forbidden. Lockwood, disappointed, tried to salvage his scheme by suggesting that his clients should fire at cardboard targets representing Osama bin Laden. However, his intended Internet audience shifted to other, no doubt more exciting, online pleasures, and the little venture that had seemed so promising collapsed.
The triggers of moral indignation are quite mysterious sometimes. While the virtual hunting of animals was almost universally condemned as scandalous, the remote-controlled hunting of human beings was at the same moment taking off without any of those same people making any objections.
In the immediate aftermath of September 11th, George W. Bush had predicted that the United States would embark upon a new kind of warfare, “a war that requires us to be on an international manhunt.” Something that initially sounded like nothing more than a catchy Texas cowboy slogan has since been converted into state doctrine, complete with experts, plans, and weapons. A single decade has seen the establishment of an unconventional form of state violence that combines the disparate characteristics of warfare and policing without really corresponding to either, finding conceptual and practical unity in the notion of a militarized manhunt.
Reaping the (Human) Prey
In 2001, U.S. Secretary of Defense Donald Rumsfeld had become convinced that “the techniques used by the Israelis against the Palestinians could quite simply be deployed on a larger scale.” What he had in mind was Israel’s programs of “targeted assassinations,” the existence of which had recently been recognized by the Israeli leadership. As Eyal Weizman explains, the occupied territories had become “the world’s largest laboratory for airborne thanatotactics,” so it was not surprising that they would eventually be exported.
But one problem remained. “How do we organize the Department of Defense for manhunts?” Rumsfeld asked. “We are obviously not well organized at the present time.” In the early 2000s, the U.S. military apparatus was not yet ready to roll out on a worldwide scale the sort of missions that normally are assigned to the police within a domestic framework: namely, the identification, tracking, location, and capture (but in actual fact the physical elimination) of suspect individuals.
Within the United States, not all the high-ranking officers who were informed of these plans greeted them with enthusiasm. At the time, journalist Seymour Hersh noted that many feared that the proposed type of operation – what one advisor to the Pentagon called “preemptive manhunting” – had the potential to turn into another Phoenix Program, the sinister secret program of murder and torture that had once been unleashed in Vietnam.
Of course, there was the additional problem of how to legally justify these hybrid operations, the enfants terribles of the police and the army. At the levels of both warfare theory and international law, they seemed to be conceptual monstrosities. But we shall be returning to this point.
In any case, a new strategic doctrine became necessary. Researchers set about defining the “manhunting theoretical principles” that could provide a framework for such operations. George A. Crawford produced a summary of these in a report published in 2009 by the Joint Special Operations University. This text, which set out to make “manhunting a foundation of U.S. national strategies,” in particular called for the creation of a “national manhunting agency,” which would be an indispensable instrument for “building a manhunting force for the future.”
The contemporary doctrine of hunting warfare breaks with the model of conventional warfare based on concepts of fronts and opposed battle lines facing up to each other. In 1916, General John J. Pershing launched a vast military offensive in Mexico in an unsuccessful attempt to lay hands on the revolutionary Pancho Villa. For American strategists who cite this historical precedent as a counterexample, it was a matter of reversing polarity: faced with the “asymmetrical threats” posed by small mobile groups of “nonstate actors,” they should use small, flexible units, either human or – preferably – remotely controlled, in a pattern of targeted attacks.
Contrary to Carl von Clausewitz’s classical definition, the fundamental structure of this type of warfare is no longer that of a duel, of two fighters facing each other. The paradigm is quite different: a hunter advancing on a prey that flees or hides from him. The rules of the game are not the same. “In the competition between two enemy combatants,” wrote Crawford, “the goal is to win the battle by defeating the adversary: both combatants must confront to win. However, a manhunt scenario differs in that each player’s strategy is different. The fugitive always wants to avoid capture; the pursuer must confront to win, whereas the fugitive must evade to win.” The hostile relationship now boils down, as in a game of hide-and-seek, to “a competition between the hiders and the seekers.”
The primary task is no longer to immobilize the enemy but to identify and locate it. This implies all the labor of detection. The modern art of tracking is based on an intensive use of new technologies, combining aerial video surveillance, the interception of signals, and cartographic tracking. The profession of manhunters now has its own technocratic jargon: “Nexus Topography is an extension of the common practice of Social Network Analysis (SNA) used to develop profiles of HVIs… Nexus Topography maps social forums or environments, which bind individuals together.”
In this model the enemy individual is no longer seen as a link in a hierarchical chain of command: he is a knot or “node” inserted into a number of social networks. Based on the concepts of “network-centric warfare” and “effects-based operations,” the idea is that by successfully targeting its key nodes, an enemy network can be disorganized to the point of being practically wiped out. The masterminds of this methodology declare that “targeting a single key node in a battlefield system has second, third, n-order effects, and that these effects can be accurately calculated to ensure maximum success.”
This claim to predictive calculation is the foundation of the policy of prophylactic elimination, for which the hunter-killer drones are the main instruments. For the strategy of militarized manhunting is essentially preventive. It is not so much a matter of responding to actual attacks but rather of preventing the development of emerging threats by the early elimination of their potential agents – “to detect, deter, disrupt, detain or destroy networks before they can harm” – and to do this in the absence of any direct, imminent threat.
The political rationale that underlies this type of practice is that of social defense. Its classic instrument is the security measure, which is “not designed to punish but only to preserve society from the danger presented by the presence of dangerous beings in its midst.” In the logic of this security, based on the preventive elimination of dangerous individuals, “warfare” takes the form of vast campaigns of extra-judiciary executions. The names given to the drones – Predators (birds of prey) and Reapers (angels of death) – are certainly well chosen.
Read more by Tom Engelhardt
- How To Create an Afghan Blackwater – April 5th, 2015
- Your Money at War Everywhere – March 26th, 2015
- Can You Say ‘Blowback’ in Spanish? – March 22nd, 2015
- Growing Up in the Shadow of the American War State – March 10th, 2015
- How To Create a National Insecurity State – March 8th, 2015
GOOGLE TRANSLATE
Oamenii de vanatoare de control de la distanță
Gregoire Chamayou și Tom Engelhardt
Trântorii părea să vină de nicăieri, sexy ca cele mai recente iPhone și înarmați pentru a ucide. Ele au fost atotvăzător ochi în cer ("o stare constantă", ca promotori drone plăcea să spună) și chirurgical precis în capacitatea lor de a livra moarte la răufăcători. Mai presus de toate, fără piloți din cockpit lor, ei au fost, în ceea ce privește prețul uman de război (cel puțin atunci când a venit la viața pe care au contat la noi), gratuit. Ei transformat luptă într-o experiență video de joc, lăsând "războinicii" - de la pilot la generali - holbezi la ecrane. Ce ar putea merge rău?
Așa cum sa întâmplat, atât de mult a mers prost. De multe ori s-au dovedit greu pentru operatorii drone pentru a spune exact ceea ce vedeau pe hrănește cele videoclipuri cu a lor și greșeli s-au făcut în mod regulat. În plus, drone sa dovedit aucide cu o remarcabilă lipsă de discriminare , punând populația rurală întregi care au intrat sub robotizate privirea de la Washington într- o stare de ceea ce, dacă ar fi fost soldați americani, ne-ar fi numit PTSD. Mai rău încă, în calitate de evenimentele recente din Yemen indică, trântorii s-au dovedit deosebit de eficiente arme nu în staunching tinutele teroare, dar în teroare, și așa a devenit instrumente de recrutare puternice pentru grupuri extremiste. În societățile rurale repetat atacate de Predators încruntat numit și Reapers, nevoia de răzbunare a fost evidentă.
Trântorii au fost, că este, instigatori teroare. Peste tot au fost trimise de ultimele două administrații să continue campaniile de "ucidere vizate" (de exemplu, asasinat) și "lovituri semnătură "(pe modele suspecte de" comportament "pe teren de mai jos, așa cum judecat de video de la mii de kilometri distanță), grupuri extremiste au crescut, societățile au fragmentat, și lucrurile s-au, din punctul de vedere al Washingtonului, ajuns mai rău. În acest proces, au transformat Casa Albă cu secretul "său lista ucide"și la reuniunile sale" teroare marți "într-o peșteră de asasini, CIA în asasinat centrală, iar președintele într-un asasin-șef . Dronele au luat chiar o taxă neașteptat pe piloții lor duce un război teoretic gratuite.
Din punct de vedere al susținătorilor drone, un lucru curios sa dus drept, însă - nu în Pakistan sau Afganistan sau Irak sau Yemen sau Somalia, dar aici, la domiciliu. Chiar dacă americanii în multiplexuri au avut de ani de zile fețe cu rebelii omului împotriva privirea inuman de roboți la panda , au susținut acum de roboți, așa cum sondajele de opinie au arătat, în parte pentru că reputația lor aici a rămas remarcabil untarnished de istoricul lor sumbre și distructiv în în backlands îndepărtate ale planetei.
Acum, un alt fel de "privirea", o altă formă de "stare constantă", a căzut de pe drona și vine de la cel robotizate de locuri. În noua sa carte, o teorie a Drone , filozof francez Grégoire Chamayou a luat un aspect proaspăt la radical noua formă de război ravagii pe categorii fundamentale ale omului, dacă de război, legalitate, sau suveranitate. E un efort fascinant de a face cu un sistem de arme și supraveghere care se dovedește a nu fi ajuns din senin, la toate. Astăzi, TomDispatch oferă un gust de abordare originală Chamayou lui, prezentând două capitole anticipate din cartea sa despre modul în care drona a intrat lumea noastră și a transformat clasic "duelul" dintre Warriors într-o "vânătoare", în care o-seeing toate, lidless ochi-in the-sky caută în om la distanță de mai jos ca sa "pradă". Între timp, războinicii din trecut sunt, așa cum scrie Chamayou, morphing în călăi ai secolului XXI. Nu putea fi o poveste mai grava post-modernitate. Tom
Manhunters, Inc.
Cum executare Predator și extrajudiciară a devenit Tonuri de Carduri Washington
Prin Grégoire Chamayou
Următoarele este ușor adaptată din capitolele doi și trei de noua carte Grégoire Chamayou lui, o teorie a Drone , cu mulțumiri speciale pentru editorul său, New Press.
Inițial, cuvântul englezesc "trântor" a însemnat atât o insectă și un sunet. Nu a fost până la izbucnirea primului război mondial II-lea, care a început să-și asume un alt sens. La acea vreme, ucenicii artilerie americani a folosit expresia "trântorii țintă" pentru a desemna mici avioane controlate de la distanță la care au drept scop în formare. Metafora nu sa referit numai la dimensiunea de aceste mașini sau BRM-BRM a motoarelor lor. Trântorii sunt albine de sex masculin, fără ace, precum și în cele din urmă celelalte albine-i omoare. Tradiție clasică le privite ca embleme ale tot ceea ce este nongenuine și indispensabilă. Asta a fost exact ceea ce o dronă țintă a fost: doar un fals, făcut să fie doborât.
Cu toate acestea, a fost o lungă perioadă de timp înainte de drone ar fi văzut de croazieră câmpuri de luptă de mai sus. Pentru a fi sigur, ideea dateaza de mai mult timp: s-au torpila aeriană Curtiss-Sperry și Bug Kettering, la sfârșitul primului război mondial, iar apoi naziste V-1s și V-2 dezlănțuite pe Londra, în 1944. Dar aceste torpile de zbor vechi pot fi considerate mai mult ca stramosii rachete de croazieră decât ca cele de drone de astăzi. Diferența esențială constă în faptul că, în timp ce fostul poate fi folosită o singură dată, acestea din urmă sunt reutilizabile. Drona nu este un proiectil, dar o mașină de transport de proiectil.
Acesta a fost în timpul Războiului din Vietnam care US Air Force, pentru a contracara rachetele sovietice sol-aer, ce a fost provocate pierderi grele pe el, a investit în avioane de recunoaștere poreclit "Bugs Lightning", produse de Ryan Aeronautica. Un oficial american a explicat că "aceste RPVs [vehicule pilotate de la distanță] ar putea ajuta la prevenirea aircrews să devină victime sau prizonieri ... Cu RPVs, supraviețuirea nu este factorul de conducere."
Odată ce războiul sa terminat, aceste mașini au fost casate. Până la sfârșitul anilor 1970, dezvoltarea dronelor militare a fost practic abandonat în Statele Unite. Cu toate acestea, a continuat în altă parte. Israel, care a moștenit câteva dintre aceste mașini, recunoscut avantajele lor tactice potențiale.
În 1973, Forțele de Apărare Israeliene (IDF), cu care se confruntă în afara împotriva Egiptului, a fugit împotriva problema tactic de rachete sol-aer. Dupa ce a pierdut aproximativ 30 de avioane în primele ore ale Yom Kippur război, aviația israeliană a schimbat tactica sale. Ei au decis să trimită un val de drone, în scopul de a induce în eroare apararea inamicului: "După ce egiptenii tras salvă lor inițială la drone, greve echipaj au reușit să atace în timp ce egiptenii au fost reîncărcare." Acest lucru a permis Ruse Israel să-și asume stăpânirea de cerul. În 1982, tactici similare au fost folosite împotriva sirienilor din Valea Bekaa. Având în primul desfășurat flota lor de Mastiff și Scout drone, israelienii apoi trimis avioane momeală care au fost recepționate de radar inamic. Sirienii activat rachetele sol-aer, pentru nici un fel de efect. Dronele, care au fost cu respectarea scena din cer, a detectat cu ușurință pozițiile bateriilor antiaeriene și le transmise de avioane de luptă israeliene, care apoi procedat pentru a le anihila.
Dronele au fost utilizate în alte scopuri, precum:
"La două zile după o bombă teroristă a distrus [US] Cazarma Marine în Beirut, în octombrie 1983 Marine comandantul generalul PX Kelley a zburat în secret la locul faptei. Nici un cuvânt de sosirea sa a fost scurgeri. Cu toate acestea, dincolo de graniță, ofițerii de informații israeliene vizionat imagini de televiziune în direct de Kelley ajuns și inspectarea cazarmă. Ei zoom chiar imaginea în strânsă, plasarea firele de păr cruce direct pe capul lui. Câteva ore mai târziu, la Tel Aviv, israelienii redate banda de șocat Marine generalul. Scena, au explicat, a fost transmis de către un Mastiff RPV circling din vedere mai sus barăci. "
Aceasta a fost doar una dintr-o serie de evenimente minore care a combinat pentru a încuraja relansarea producției drone americane în anii 1980. "Tot ce am făcut", a mărturisit Al Ellis, tatăl drone israeliene ", a fost să ia un model de avion, a pus un aparat de fotografiat în ea, și să ia imaginile ... Dar, care a început o industrie."
În acest moment, însă, dronele au fost pur și simplu mașini de inteligență, supraveghere, recunoaștere și. Erau doar ochii, nu arme. Metamorfoza a venit despre aproape din întâmplare, între Kosovo și Afganistan, ca a inceput noul mileniu. Încă din anul 1995, General Atomics a inventat un nou prototip controlate de la distanță plan spion, Predator. În ciuda numelui său neliniștitor, fiara nu a fost încă echipate cu gheare sau dinți. În Kosovo, unde a fost desfășurată în 1999, drona sa limitat la filmarea obiective și luminoasă lor prin intermediul unor lasere, permițând F-16 avioane de grevă.
Dar ar lua o "" alt fel de război "pentru a face Predator într-un pradator." Nu mai mult de câteva luni înainte 11 septembrie 2001, ofițerii care au văzut Predator la locul de muncă în Kosovo a avut ideea de experimental aceasta echipare cu o rachetă antitanc. Scrie Bill Yenne în istoria sa de drona, "La 16 februarie 2001, în timpul încercărilor la Nellis Air Force Base, un Predator tras cu succes o AGM114C Hellfire într-o țintă. Noțiunea de a transforma Predator intr-un pradator a fost realizat.Nimeni nu ar putea imagina că, înainte de anul a fost afară, Predator ar fi pradă pe obiective vii în Afganistan. "
Abia două luni de la izbucnirea ostilităților în Afganistan, George Bush a fost în măsură să declare: "Conflictul din Afganistan ne-a învățat mai multe despre viitorul nostru militar mult de un deceniu de panouri panglică albastră și think-tank simpozioane. Predator este un exemplu bun ... Acum este clar armata nu are suficiente vehicule aeriene fără pilot. "
Principiile de Manhunting
"Individual va cerceta și să includă experiențe și procedurile manhunting circulante, în scopul de a oferi un forum educațional pentru problemele manhunting ... trebuie să posede un clearance nivel SECRET și să fie capabil de a obține o autorizație de securitate STRICT SECRET / SCI."
- Descrierea postului pentru o operațiuni speciale manhunting program de analist într-un anunț publicat de către contractant militar SAI în 2006
În 2004, Ioan Lockwood înființat un site web numit Live-Shot.com. Ideea a fost în același timp simplă și inovatoare. Prin subscrierea on-line pentru câțiva dolari, surfer Internet ar putea deveni un "vânător virtuale." Datorită un aparat de fotografiat fixate pe un antebraț mobil, se conectat la un dispozitiv de control de la distanță, s-ar putea, fără agitare de acasă, trage animale vii lăsa liber pentru ocazie, la o fermă din Texas.
Când a făcut știri, a existat o grabă să-l condamne. Redactorul-șef al revistei Outdoor Life, recunoscând profunde "problemele etice", că un astfel de risc prezentat, stabilit o definiție amendă de ceea ce a însemnat de vânătoare pentru el: "Pentru mine, vânătoarea nu este doar despre trăgând de declanșare pe un animal. Este vorba despre experiența totală ... Vânătoarea este despre a fi acolo, nu despre trăgând de declanșare cu un click de mouse-ului. "
Un parlamentar Wisconsin a preluat tema, oferind definiția o poftă de mâncare ciudat ecologist: ". Pentru mine, vânătoare este în curs de afară în natură și de a deveni una cu natura" Chiar extrem de conservatoare Asociatia Nationala Rifle și-a exprimat opoziția față, aderarea cu Societatea Americana pentru Prevenirea Cruzimii la animale într-o alianță neobișnuit: "Noi credem că de vânătoare trebuie să fie în aer liber și că stând în fața unui computer trei state departe nu se califică drept" de vânătoare. "" Un ofițer de poliție Houston a fost chiar mai de neclintit, spunând "Nu e de vânătoare. Este omoară ... Cineva devine un calculator și îl împinge pe un buton și ceva moare pentru nici un motiv. "
Lockwood protestat, susținând că scopul lui în primul rând a fost de a permite persoanelor cu handicap care au fost pasionat de vânătoare a se deda la distracție lor preferat și menționând un soldat american în Irak, care a avut ia mulțumit pentru a oferi o astfel de oportunitate amendă, spunând că el nu a avut nici o idee, atunci când el ar putea să meargă la vânătoare din nou. Dar totul a fost în zadar. Vanatoare on-line a fost interzis. Lockwood, dezamăgit, a încercat să salveze sistem său sugerând că clienții săi ar trebui să tragă la ținte de carton reprezentând Osama bin Laden. Cu toate acestea, publicul său Internet destinate mutat la alte, fără îndoială mai interesant, plăceri on-line, iar micul societatea în care a parut atat de promitator sa prăbușit.
Cele declanseaza de indignare morală sunt destul de misterios uneori. În timp ce vânătoarea virtuală de animale a fost aproape universal condamnat ca scandalos, vânătoarea de la distanță controlate de persoane a fost la același moment de decolare, fără nici acelorași persoane care fac obiecții.
În perioada imediat din 11 septembrie George W. Bush a prezis că Statele Unite vor îmbarca pe un nou tip de război ", un război care ne cere să fie pe o vânătoare de oameni internațională." Ceva care inițial suna ca nimic mai mult decât o prinde Texas cowboy slogan a fost transformată de atunci în doctrină de stat, complet cu experți, planuri, și arme. Un singur deceniu a văzut instituirea unei forme neconvenționale de violență de stat, care combină caracteristicile disparate de război și de poliție fără într-adevăr corespunzătoare, fie, găsirea unitate conceptuală și practică în noțiunea de vânătoare de oameni militarizată.
Culegerea (Human) Prey
În 2001, secretarul american al Apararii, Donald Rumsfeld a devenit convins că "tehnicile folosite de israelieni împotriva palestinienilor ar putea fi destul de simplu desfășurate pe o scară mai largă." Ceea ce el a avut în minte a fost programele Israelului de "asasinate vizate," existența din care au fost recent recunoscut de către conducerea israeliană. După cum explică Eyal Weizman, din teritoriile ocupate a devenit "cel mai mare laborator din lume pentru thanatotactics aeropurtate", deci nu a fost surprinzător că vor fi în cele din urmă exportate.
Dar într-o problemă a rămas. "Cum putem organiza Departamentul Apararii pentru vânătoare de oameni?", A întrebat Rumsfeld. ". Suntem în mod evident nu sunt bine organizate în momentul de față" La începutul anilor 2000, aparatul militar american nu a fost încă gata să se rostogolească pe o scară mondială genul de misiuni care în mod normal sunt atribuite la poliție într-un cadru intern: anume , identificarea, urmărirea, localizarea și capturarea (dar în realitate eliminarea fizică) a persoanelor suspecte.
În Statele Unite, nu toate de rang înalt ofițerii care au fost informate cu privire la aceste planuri le întâmpinați cu entuziasm. La acea vreme, jurnalistul Seymour Hersh a menționat că mulți se temeau că tipul propusă de funcționare - ceea ce consilier la Pentagon numit "manhunting preventiv" - a avut potentialul de a transforma într-un alt program Phoenix, programul secret de sinistru de crimă și tortură, care a avut dată a fost declanșat în Vietnam.
Desigur, există și problema suplimentară a modului de a justifica din punct de vedere aceste operațiuni hibride, Enfants de Terribles ale poliției și armatei. La nivelurile de teorie război și de drept internațional, păreau să fie monstruozități conceptuale. Dar vom reveni la acest punct.
În orice caz, o nouă doctrină strategică a devenit necesară. Cercetatorii stabilit cu privire la definirea "manhunting principiile teoretice", care ar putea oferi un cadru pentru astfel de operațiuni. George A. Crawford a produs un rezumat al acestora într-un raport publicat în 2009 de către Universitatea Operațiuni Speciale mixt. Acest text, care a stabilit pentru a face "manhunting o fundație de SUA strategii naționale", în special numit de crearea unei "agenții naționale manhunting", care ar fi un instrument indispensabil pentru "construirea unei forțe manhunting pentru viitor."
Doctrina contemporan de vânătoare pauze război cu modelul de război convențional bazat pe concepte de fronturi si liniile de luptă opuse care se confruntă până la celălalt. În 1916, generalul John Pershing a lansat o vastă ofensivă militară în Mexic într-o încercare nereușită de a pune mâna pe revoluționar Pancho Villa. Pentru strategi americani care citează acest precedent istoric ca un contraexemplu, a fost o chestiune de inversarea polaritatii: se confruntă cu "amenințările asimetrice" reprezentate de mici grupuri mobile de "actori nestatale", ei ar trebui să folosească unități mici, flexibile, fie om sau - preferabil - controlate de la distanță, într-un model de atacuri.
Contrar definiție clasică Carl von Clausewitz, a structurii fundamentale a acestui tip de război nu mai este cea a unui duel, de doi luptatori care se confruntă reciproc.Paradigma este destul de diferit: un vânător avansarea pe o pradă care fuge sau ascunde de la el. Regulile jocului nu sunt aceleași. "În competiția dintre două combatanți inamici", a scris Crawford, "scopul este de a câștiga bătălia prin înfrângerea adversar: ambele combatanți trebuie să se confrunte pentru a câștiga. Cu toate acestea, un scenariu vânătoare de oameni diferă prin aceea că strategia fiecare jucător este diferit. Fugarul vrea mereu să evite captura; urmăritor trebuie să se confrunte pentru a câștiga, în timp ce fugarul trebuie să se sustrage de a câștiga. "Relația ostil reduce acum în jos, ca într-un joc de-a v-ați ascunselea, la" o concurență între hiders și solicitanților. "
Sarcina principală nu mai este de a imobiliza inamicul, ci de a identifica și localiza-l.Aceasta implică toată munca de detectare. Arta modernă a de urmărire se bazează pe utilizarea intensivă a noilor tehnologii, care combină supraveghere aeriană video, interceptarea semnalelor și de urmărire cartografic. Profesia de manhunters are acum propria sa jargon tehnocratic: "Nexus Topografia este o extensie a practica obișnuită a analizei rețelelor sociale (SNA) utilizat pentru a dezvolta profile de Hvis ... Nexus Topografie harti forumuri sau medii sociale, care leagă indivizii împreună."
În acest model individul inamicul nu mai este văzută ca o verigă într-un lanț ierarhic de comandă: el este un nod sau "nod" introdus într-o serie de rețele sociale. Pe baza conceptelor de "Război bazat pe rețele" și "operațiuni bazate pe efecte", ideea este că prin orientarea cu succes noduri cheie, o rețea inamic poate fi dezorganizat la punctul de a fi practic distrus. Cele geniu din această metodologie declară că "vizează un singur nod cheie într-un sistem de luptă are doua, a treia efecte, n-ordine, și că aceste efecte pot fi calculate cu precizie pentru a asigura succesul maxim."
Această afirmație a calcul predictiv este fundamentul politicii de eliminare profilactic, pentru care dronele vânător-ucigaș sunt principalele instrumente. Pentru strategia de manhunting militarizat este, în esență preventiv. Nu este atât de mult o chestiune de a răspunde la atacuri reale, ci mai degrabă de a preveni dezvoltarea amenințărilor emergente prin eliminarea timpurie a agenților lor potențiale - "pentru a detecta, descuraja, perturba, reține sau distruge rețelele înainte de a putea dăuna" - și la face acest lucru în lipsa oricărei amenințări directe, iminent.
Motivul politic care stă la baza acestui tip de practică este cel al apărării sociale.Instrument de ei clasic este măsura de securitate, care este "nu este conceput pentru a pedepsi, ci doar pentru a păstra societate de pericolul prezentat de prezența ființelor periculoase în mijlocul ei." În logica acestei garanții, bazat pe eliminarea preventivă a persoanelor fizice periculoase , "război", ia forma unor campanii vaste de execuții extra-judiciare. Numele date dronele - Predators (păsările de pradă) și Reapers (Angels of Death) - sunt cu siguranță bine alese.
Grégoire Chamayou este un savant de cercetare în filosofie la Centrul National de la Recherche Scientifique din Paris. El este autorul o teorie a Drone (extras de mai sus) și vânătoare de oameni: O istorie filosofică. El locuiește în Paris.
Urmează TomDispatch pe Twitter alături de noi pe Facebook . Check out cele mai noi Dispeceratul Cartea, Rebecca Solnit lui Men Explicați Interese Mine , și cel mai recent cartea lui Tom Engelhardt, a Shadow Guvernul: Autoritatea de Supraveghere, Secret Wars, și un stat de securitate globală într-o singură superputere mondială .
Drepturi de autor 2015 de Grégoire Chamayou. Acest fragment a apărut inițial în O teorie a Drone publicat de The New Press. Reprinted aici cu permisiune.
Cititi mai multe de Tom Engelhardt
- Cum Pentru a crea o Blackwater afgan - 05 aprilie 2015
- Banii dumneavoastră la War Pretutindeni - 26 martie 2015
- Puteți spune "blowback" în limba spaniolă? - 22 martie 2015
- Crescând în umbra de război statului american - 10 martie 2015
- Cum Pentru a crea un Nationala Insecuritatea stat - 08 martie 2015
